Conform dispoziţiilor art.131 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii și al controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiţiei. Aceasta nu înseamnă că Ministerul Public este subordonat ministrului justiţiei.

Pentru această reglementare legiuitorul a avut în vedere şi opiniile unor savanţi ai dreptului, cum a fost ilustrul profesor Garconnet care susţinea că în multe ţări lumea se teme ca un minister public cu totul supus puterii executive să nu fie din punct de vedere politic o armă grea în mâinile unui guvern, iar marele penalist I. Tanoviceanu arăta că „Toţi autorii de drept penal, toţi specialiştii şi toţi cei care năzuiesc să asigure justiţiei condiţiile unei desăvârşite funcţionări, susţin cu argumente ce nu cunosc replică, independenţa Ministerului Public. Ce păcat însă, că nu aceştia fac legile”.

Autoritatea ministrului justiţiei nu are în legislaţia noastră sensul unei subordonări ierarhice, ci acela al unei relaţii administrative, similară cu relaţia existentă între ministrul justiţiei şi instanţele judecătoreşti.

Ministerul Public nu se află sub autoritatea ori subordonarea Ministerului Justiţiei, procurorul nu poate primi ordine de la funcţionarii acestui minister.

Modalităţile prin care ministrul justiţiei îşi exercită autoritatea asupra Ministerului Public au fost stabilite prin art.69 din Legea 304/2004 pentru organizarea judecătorească, după cum urmează:

(1) Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, ori de ministrul justiţiei.

(2) Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate.

(3) Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.414 Cod procedura penala şi art.329 Cod procedura civila, Ministrul Justiţiei poate cere Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii în materie penală sau civilă.

Aceste atribuţii sunt expresia autorităţii ministrului justiţiei, fără a avea însă  semnificaţia unei subordonări.

Potrivit art.235 si 262 din Codul de procedura penala, procurorul este îndrituit să dispună asupra acţiunii penale şi în legătură cu sesizarea instanţelor judecătoreşti.

În legătură cu participarea procurorului la judecarea cauzelor, posibilităţile de control sunt total eliminate de prevederile art.67 alin.2 din

Legea 304/2004, republicată care prevăd că procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză.

Procurorul poate contesta intervenţia procurorului ierarhic superior pentru influenţare în orice fel a concluziilor.

De asemenea, Ministerul Public nu se află subordonat nici din punct de vedere financiar sau organizatoric Ministerului Justiţiei, având personalitate juridică proprie şi fiind ordonator principal de credite.

Însemnătatea deosebită a asigurării independenţei politice a procurorului în contextul garantării legalităţii şi imparţialităţii urmăririi penale a fost evidenţiată şi în cadrul Congresului ONU din 1995 de la Cairo pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor.

Astfel, din conţinutul documentelor cadru prezentate la acest congres, în condiţiile unei tendinţe generale de influenţare prin mijloace politice ori administrative a deciziilor adoptate de procurori în cursul investigaţiilor penale, rezultă necesitatea de a se proceda la o reconsiderare şi reafirmare a rolului crucial care îi revine procurorului în administrarea justiţiei penale şi de a se garanta exercitarea, independent de orice imixtiune politică, a acestor importante responsabilităţi, în conformitate cu litera şi spiritul principiilor directoare ale ONU.

Aceasta este singura modalitate prin care se poate asigura echitatea şi obiectivitatea justiţiei penale, precum şi protecţia efectivă a cetăţenilor împotriva infracţiunilor.

De altfel, astfel de principii se desprind şi din lectura Recomandării 19(2000) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, document care pornind de la premisa că Ministerul Public joacă un rol determinant în sistemul de justiţie penală, precizează că: „statele trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru a face astfel ca membrii Ministerului Public să‑şi poată îndeplini misiunea lor fără ingerinţe nejustificate (din partea puterii executive, n.n.) şi fără riscul de a determina, dincolo de limita rezonabilului, răspunderea civilă, penală sau de altă natură”. „Ministerul Public trebuie în orice situaţie să fie în măsură să‑şi exercite fără obstacole urmărirea agenţilor statului pentru delicte comise de către aceştia, în special delicte de corupţie, abuz de putere, violare evidentă a drepturilor omului şi alte delicte recunoscute de dreptul internaţional”.

Parchetele sunt independente şi faţă de instanţele judecătoreşti.

Instanţele nu au dreptul să‑şi modifice actele de sesizare şi nici să facă aprecieri orale sau în motivarea hotărârilor asupra valorii acţiunii procurorilor.

De asemenea, preşedintele completului de judecată nu are dreptul să refuze cuvântul procurorului şi nici să‑l retragă.