Pe teritoriul actual al României, activitatea judecătorească a apărut şi a evoluat odată cu organizarea statală.
La început, activitatea judiciară era realizată împreună cu celelalte activităţi ale statului, neavând un caracter
independent şi nefiind exercitată de persoane specializate.
Primele menţiuni privind instituţia datează din 1831, când Regulamentul Organic al Valahiei a prevăzut înfiinţarea
Ministerului Public. În Moldova, Ministerul Public a fost instituit printr-o lege din 26 martie 1862.
Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul Public a fost organizat după principiile stabilite în Franţa,
ţara de origine a instituţiei. Conform acestei legi, procurorii erau organizaţi în parchete pe lângă instanţele
judecătoreşti, cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară şi executarea
hotărârilor. Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de organizare judecătorească, fără a aduce schimbări
substanţiale în funcţiile şi principiile de organizare ale ministerului public, ci doar unele modificări privind structura
parchetelor şi statutul procurorilor.
Ministerul Public era compus din procurorii numiţi de şeful statului, având calitatea de magistraţi.
După unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor române, în 1918, a existat o preocupare de armonizare a legislaţiei pe
întregul teritoriu naţional, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea puterii judecătoreşti.
Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziţii privind structura Ministerului Public, însă în privinţa
competenţelor şi a modulului de acţiune, face trimitere la Codul de procedură penală.
După 1945, România a intrat într-o etapă nouă a istoriei sale, când, treptat, în organizarea judecătorească apar
influenţe sovietice.
Prin Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea şi funcţionarea Parchetului s-a stabilit că „Parchetul
supraveghează respectarea legilor penale, atât de către funcţionarii publici, cât şi de ceilalţi cetăţeni”.
Principala sarcină era vegherea la urmărirea şi pedepsirea crimelor împotriva ordinii şi libertăţii democratice a
intereselor economice, independenţei naţionale şi suveranităţii statului român.
Parchetul funcţiona sub conducerea ministrului justiţiei. Procurorii se bucurau de stabilitate.
Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, la propunerea Guvernului, după recomandarea
ministrului justiţiei.
Legea nr. 6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea Procuraturii elimina din textele legislative sintagma „Minister Public”
înlocuind-o cu termenul „procuror” iar Parchetul este numit Procuratura.
Noua instituţie astfel creată era un organ independent, subordonat exclusiv organului suprem al puterii de stat şi Consiliului de
Miniştri. Procurorul general era numit de Marea Adunare Naţională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere şi
asigurare a respectării legii, apără drepturile şi interesele legale ale cetăţenilor.
A fost înfiinţată Procuratura Generală ca aparat central de conducere a tuturor unităţilor de procuratură formată
din 8 direcţii şi 3 servicii.
Odată cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii, a Codului penal şi a Codului de
procedură penală, România devine prima ţară din Europa centrală şi de Est care reintroduce în legislaţie principii
procesual penale europene, eliminând influenţele sovietice.
Legea prevedea dreptul procurorului de a da dispoziţii obligatorii şi de a lua măsuri cu privire la efectuarea oricărui act de
urmărire penală, precum şi de a încuviinţa, autoriza, confirma sau infirma actele şi măsurile procesuale ale organului
de urmărire penală.
Se consacra dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire în orice cauză şi obligativitatea efectuării urmăririi
în cazurile prevăzute de lege.
Atribuţiile organelor procuraturii se exercitau numai în baza legii şi a dispoziţiilor organelor ierarhic superioare.
Procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor din subordine sau să suspende ori
să anuleze dispoziţiile acestora.
În decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României, cu modificările şi completările efectuate în 2003, care
reflectă schimbările democratice produse în ţară în decembrie 1989 şi consacră o serie de principii noi în ceea ce
priveşte activitatea judecătorească.
La 1 iulie 1993 a intrat în vigoare Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, în conformitate cu prevederile
constituţionale, reintroduce termenul de „minister public", punând bazele organizării şi funcţionării noii
instituţii.
S-a recunoscut calitatea de magistrat procurorului şi dreptul acestuia la stabilitate în funcţie.
Prin această lege a fost eliminată din competenţa procurorului atribuţia de supraveghere generală, păstrându-i-se numai
atribuţiile judiciare.
În urma modificării din 1996, a fost eliminată denumirea de Parchet General şi a fost instituită funcţia de procuror general
al parchetului de pe lângă curtea de apel.
Ulterior revizuirii Constituţiei prin Legea nr. 429 din 13 octombrie 2003, au fost adoptate Legea nr.303 din 28 mai 2004 privind statutul
magistraţilor (denumire modificată în 2005 prin înlocuirea termenului „magistraţi” cu „judecători şi procurori”)
şi Legea nr. 304 din 28 mai 2004 privind organizarea judiciară, care au înlocuit Legea nr.92/1992, armonizând legislaţia română cu cea
europeană, în procesul de pregătire a integrării României în Uniunea Europeană.
S-a statuat independenţa procurorului în soluţiile pe care le dispune, iar cariera magistratului a trecut în competenţa Consiliului Superior al
Magistraturii, au fost reglementate noile structuri specializate de combatere a corupţiei şi crimei organizate.